200 / 325
două minuscule orificii ‒ determină o stare iscoditoare, de factură poliţistă
și raţionamente sofisticate, ce ţin parcă de lumea perspicace a jocului de
șah. Se transferă, așadar, procesul de relaţionare obiectuală spre cel al
deducţiei faptice ‒ un alt tip de analogii,
un raţionament diferit de cel
dislocat de incompatibilităţile uzuale ale obiectelor
, o interpretare a
atitudinilor gestuale în raport cu mediul și obiectele din vecinătatea lor.
Totodată, se resimte și o sugestie enigmatică, dramaturgică, la nivel
enunţiativ, cu personaje și relaţii conflictuale.
Acest tip de asamblaje de mari dimensiuni ‒ în care se îmbinau
pictura, sculptura, fotografia ‒ au început să prolifereze prin anii ’60
preluând mentalitatea dadaistă. Influenţate de Marcel Duchamp și Kurt
Schwitters,
instalaţiile
au devenit, în timp, tot mai complexe, îmbinând și
tehnicile contemporane, diferitele mijloace media, așa încât astăzi ele au o
importantă componentă vizuală, cu imagini de factură digitală, cu ecleraje
și sunete dintre cele mai sofisticate. Implicarea noilor mijloace de
expresie vizual-cinetică în creaţia plastică presupune o înţelegere a
montajului cinematografic, element central al limbajului specific. Acest
tip de colaj, de factură imagistică, determinat de fragmente de timp,
constituie, de fapt, principiul esenţial al expresiei cinematografice.
III.5. Despre montaj...
„Colajele lui Braque sau Picasso, poezia lui Mallarmé, sculptura
din bucăţi a lui Rodin sunt tot atâtea forme de
montaj
, dacă vrem să
considerăm acest termen drept o noţiune generală, ce constă în asocierea
elementelor potrivit unei logici inedite și
exterioare
. Estetica
fragmentelor, această formă de creaţie, pune în valoare a priori
fărâmiţarea mai degrabă decât unitatea.”
186
Vincent Amiel face această
constatare a similitudinilor, dar și a discrepanţelor ce se ivesc în
abordarea montajului ca formă de colaj și ca modalitate de creaţie
apriorică în arta cinematografică. Numai că astfel se evaluează, cu
predilecţie, fărâmiţarea și mai puţin unitatea. Unitatea se constituie în
cazul filmului a posteriori, în urma însumării fragmentelor vizuale și
sonore derulate în timp, atunci când conexiunile, relaţionările și asocierile
pot fi cuantificate.
186
Vincent Amiel,
Estétique du montage
, Paris, Editura Nathan, 2001, în textul
Avantpropos
, la prima pagină (numerotarea paginilor începe după acest text)