de alfel prozaice, o dimensiune poetică, împlinită prin asocierea titlului.
În acest caz, este mai mult decât o transfigurare a sensului unui
obiect, a unui ready made și învestirea lui cu spirit și fior emoţional: un
întreg ansamblu de obiecte, un spaţiu destul de consistent, ale cărui
semnificaţii sunt exaltate și redimensionate afectiv printr-un simplu gest
de asumare, de către artist, a unei metamorfozări simbolice prin
propunerea unei noi convenţii dintr-o perspectivă preponderent
emoţională.
Acest tip de asamblare obiectuală în spaţii mari ‒ spaţii care astfel
devin un mic univers emoţional, artistic ‒ au fost întreprinse, cu mare
ingeniozitate, încă din anii ’30 ai secolului trecut, când Kurt Schwitters și-
a transformat atelierul într-o... (ceea ce mai târziu se va numi) instalaţie,
cu forme și volume foarte expresive, care, în mod ironic, în spirit dadaist,
duceau aluziv spre ideea de Wunderkammer(ă) modernă, spre o aluzie
concretă a universului său imaginar, captiv în limitele simbolice ale
atelierului.
Şi, cum concepţiile sale creative aveau un nume, ca alternativă la
cunoscutul Dada, această protoinstalaţie a fost numită
Merzbau
.
Concepută cu volume contorsionate, ascuţite și colţuroase, dar în structuri
geometrice explicite, incinta se modifica adeseori ca un fel de organism
viu sub formă de grotă, ce exprima parcă toate îndoielile și căutările
artistului.
Kurt Schwitters
-
Merzbau
(1933), reconstruită de Peter Bissegger
În spiritul colecţionarului ‒ dar în manieră dadaistă ‒ aici se găseau
fel de fel de amintiri: „meșe de păr, creion aparţinând lui Ludwing Mies
van der Roche, creion
uzat de poezie
, stilou spart, o ţigară pe jumătate
fumată, unghie tăiată, fragment din nodul papionului lui Theo van




