196 / 325
Adalgisa Lugli nu dă doar un simplu exemplu faptic, ci explică
foarte elocvent dimensiunea istorică a sacralităţii obiectuale, a modului în
care timpul spală
aura
religioasă, culturală, politică, de orice natură a
unui obiect și-l transformă în lucru ordinar ‒ sau invers. Tocmai în acest
spirit, dar oarecum mai precipitat, se petrece și metamorfoza unui
ready
made
în obiect de artă ‒ un fel de reciclare culturală, mai mult sau mai
puţin abruptă.
Învestirea cu o
aură
artistică a unui obiect ordinar se petrece, de
multe ori, printr-un fel de sublimare a sa, printr-o idealizare poetică, dată
cel mai adesea de proiecţia timpului asupra destinului acestuia sau prin
asocierea sa unui context obiectual, ce ţine de alura nostalgică a întregului
ansamblu. Este și cazul lucrării lui André Breton,
Poem-obiect
, unde
André Breton
- Poem-obiect (1941
obiectele și formele ‒ deși oarecum disparate ca provenienţă ‒ se
constituie într-o unitate al cărei semnificație coerentă este consolidată de
înţelesul cuvintelor scrise în vecinătatea lor. Deși, la rândul lor, cuvintele
sunt
aruncate
aparent în mod aleatoriu, totuși forţa lor conceptuală face
posibilă o abordare plurivalentă a sensurilor plastice și conferă un
potenţial ideatic substanţial.