160 / 325
imaginea, în ansamblul ei, se consolidează, ca structură omogenă, datorită
substituției imaginare a spațiului. Aspectul iluzoriu al volumetriei devine
o chestiune de dinamică imaginară, iar ponderea mesajului plastic în
ansamblu este transferată spre registrul alegoric al imaginii.
Se instituie astfel o comunicare cu un important aport cultural ‒
poate chiar iniţiatic pe alocuri ‒ în care sensurile formale se încarcă cu un
puternic bagaj simbolic, ce presupune un întreg „istoric” al fiecărei figuri
în parte, astfel încât relaţiile dintre ele au o logică faptică, ideatică sau,
mai ales, ideologică, determinantă.
Dincolo de subiectele mitice și religioase (uneori chiar și în cazul
acestor teme), ce aveau un discurs liniar ca abordare faptică, în care
relaţiile erau aproape directe și se juxtapuneau în temeiul naraţiunii pe
care o ilustrau, au existat și reprezentări, după cum am văzut, cu elemente
ce
se învecinau oarecum straniu
venind din medii diferite și regăsindu-
se uneori chiar provocator unul lângă altul.
Această modalitate de alăturare a unor obiecte sau fiinţe într-un mod
contradictoriu ‒ un fel de sfidare a normalităţii, a obișnuinţei și a
convenţiilor instaurate în timp prin uzanţe ‒ determină, desigur, o
receptare de altă factură decât cea care decurge din logica faptică
convențional stabilită.
Albrecht Dürer, în gravurile
Cavalerul
,
Moartea și Diavolul
,
Sfântul
Hieronimus
‒ dar, mai ales, în
Melancolia I
‒ alătură, în această manieră
dezinvoltă, obiecte și fiinţe determinând, în acest fel, un alt mod de
asociere a proximităţilor, care, de altfel, par pe alocuri nefirești, judecate
din perspectiva unei istorisiri convenţionale.
„Darul său deosebit pentru forma plastică”, scrie Erwin Panofsky,
„era egalat de o percepere tot atât de rară a pictorului, de preocuparea sa
accentuată faţă de proporţie și claritate, frumuseţe și «corectitudine», de
un impuls tot atât de puternic faţă de subiectiv și iraţional, faţă de
realismul microscopic și fantasmatic.”
167
În această gravură Dürer recurge la o structură compoziţională de
factură inedită pentru acea epocă, în care obiectele și fiinţele dobândesc
sensuri foarte variate, legate printr-un simbolism consistent, ce vine din
„exterior”, din afara lumii creștine sau a universului mitologiei antice, atât
de familiare spiritului cultural plastic al Renașterii.
167
Erwin Panofsky, Artă şi semnificaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1980, p. 354