157 / 325
157
preocupări știinţifice din Evul Mediu și până prin secolul al XIX-lea. Însă
felul în care sunt amestecate între ele denotă o atitudine oarecum
neliniștitoare, un semn rău, de natură supranaturală, ameninţătoare, ca și
cum raporturile foarte ordonate dintre obiectele unui cabinet de curiozităţi
au fost afectate de un spirit malefic.
Este deci interesantă dezinvoltura „harababurii”, modul în care
artistul pune, cu mare lejeritate, în relaţii de vecinătate obiecte oarecum
străine unele de altele ca provenienţă și utilitate: cochilii de scoici marine
lângă o ceașcă delicată de porţelan, care se învecinează cu un ou așezat
lejer pe o farfurie mare, excelent decorată și, în imediata apropiere, chiar
suprapusă cumva peste aceasta, se află o statuetă antică etc.
„Această capacitate combinatorie, această dorinţă de a utiliza marele
rezervor al imaginilor și obiectelor care este realitatea pentru o construcţie
liberă, ce nu va avea decât raporturi îndepărtate cu ceea ce există, sunt
constante esenţiale ale procesului de creaţie.”
165
, observă istoricul de artă
Adalgisa Lugli analizând valenţele expresive ale unor juxtapuneri
obiectuale ale căror proximităţi sunt provocatoare prin ineditul lor.
Asemănător ‒ dar totodată foarte diferit ‒ este cazul lui Giuseppe
Arcimboldo, care alătură obiecte, fructe, flori, vegetaţie ‒ înrudite, dar
urmărind un discurs plastic unitar ‒ într-o manieră inedită,
„monoobiectuală”, „monoflorală” etc.
În acest caz, raporturilor de vecinătate se constituie în virtutea unei
ingenioase strategii plastice, potrivit căreia fiecare element (fruct, obiect,
floare) este învestit cu o anumită „funcţie” formală, așa încât,
însumate
,
aceste „vecinătăţi”
dau naștere unei noi forme omogene, unui portret
uman. Se creează astfel, la nivel iluzoriu, printr-o asociere ingenioasă a
formelor reale, o imagine coerentă, un portret, provenit din „deturnarea”
și „anularea individualităților” fiecărei forme în parte, forme ce, prin
alăturări armonizate cu mare rafinament plastic, sunt „
reînvestite
”
reductibil cu funcția de
fragment.
Bibliotecarul
, spre exemplu, este colţuros, oarecum rigid, constituit
din cărţi ferm conturate, poate chiar contondente, pe scurt prea puţin
„prietenos” ‒ poate numai pentru cei familiarizaţi cu acest obiect ‒
emanând, totodată, o impresie generală de solemnitate academică.
165
Adalgisa Lugli,
Assemblage
, Paris, Editura Adam Biro, 2000, p. 37