55 / 325
55
Lev Kuleşov, de formaţie plastician, face o adevărată pasiune pentru
imaginea cinematografică, mai cu seamă pentru modul în care planurile,
imaginea cinematografică în sine, pot crea sensuri diferite în funcţie de
relaţiile interne dintre două sau mai multe planuri. Astfel, el dă exemplul
elementar
al unuia dintre experimentele sale, o minisecvenţă formată din
trei planuri:
1)
Un om zâmbind;
2)
Detaliul unuei mâini cu un revolver ţinut ameninţător;
3) Acelaşi om privind înfricoşat.
Proiectate în această ordine, cele trei planuri vor transmite ideea şi
starea de indecizie sau chiar laşitate. Dacă însă ele vor fi
montate invers
,
adică dacă planul 3) va lua locul planului 1), planul 2) păstându-și locul,
proiectate în acestă nouă succesiune vor transmite, vor
induce
ideea şi
starea de curaj şi bravură, de sfidare a unei amenințări. Chiar dacă aceste
experimente nu reprezentau o nouă şi complexă strategie ideatică, ele au o
mare importanţă, deoarece se schimbau fundamental o serie întreagă de
date neluate în seamă sau prea puţin apreciate până la acel moment, date
ce permiteau un nou potenţial conceptual, mai cu seamă de factură
dramaturgică.
Ca în cazul lui Henri Chomette, care urmărea în mod experimental
noi forme de expresie cinematografică, venind dinspre lumea cineaştilor
şi nu dinspre cea a plasticienilor, ca marea majoritate a creatorilor
occidentali, la fel şi Dziga Vertov căuta tainele „cinematografului pur”.
Influenţat sau nu de ideile dadaiste, el găseşte şi proclamă, în anul 1922,
un alt tip de cinema, mult mai direct, deloc artificios, şi anume
cine-
adevărul (kino-pravda),
pe care, un an mai târziu, îl va redenumi, printr-
un manifest
theoretic,
cineochiul (kino-glaz),
manifest ce prevedea
necesitatea unui cinematograf direct, neelaborat a priori,
fără
scenariu,
decupaj, actori, decor, machiaj, eliberat de orice constrângeri prestabilite,
iar ideile, conceptele se vor naşte filmând, luând astfel forma vie a vieţii,
devenind aşadar reprezentarea exactă a „adevărului”, orice alt artificiu
preconceput fiind considerat un mod de falsificare a realităţii, ca atare
„minciună”.
Demn de remarcat este faptul că
manifestul
nu excludea montajul;
dimpotrivă, în practică Vertov îi va acorda o mare atenţie, obţinând astfel
mari performanţe, mai ales în filmul său
Omul cu aparatul de filmat