resimțite de artist și, prin aceasta, o anumită dimensiune a emoției
creative.
Încercând parcă să dobândească o dimensiune și mai concretă, și mai
eficientă a sugestiei volumetrice și spaţiale, Pablo Picasso realizează, în
același an, un colaj din materiale diferite, altceva decât colajul de hârtie,
lipind în interiorul tabloului
Natură moartă cu scaun împletit
o bucată de
mușama, pe care era imprimată imaginea unui scaun împletit, iar
imaginea este circumscrisă într-o ramă confecţionată dintr-un șnur.
Armonizarea materialelor este impecabilă, atât fizic cât și optic, încât
doar o privire atentă dezvăluie „intruziunea” mușamalei în masa vopselei
de ulei, așadar tehnic nu se produce o disjuncţie evidentă a materialelor.
Dar, din punct de vedere formal, ca și în cazul lui Braque, există o mare
libertate de dispersie a detaliilor, ce se însumează însă într-un tot unitar de
mare atracţie.
Un amalgam de sugestii obiectuale ne poartă, imaginar, în interioare
ce par a fi mai mult familiare decât oficiale, deși se ghicesc parcă porţiuni
de ziare și cărţi, care pot fi schiţe sau crochiuri sau pot fi documente și
cărţi pe o masă de studiu într-o încăpere caldă. Pahare și sticle, sugerate
prin subtilele transparenţe ale unor suprafeţe pictate în strat gros,
contrastează cu suprafaţa netedă a linoleului pe care este imprimată, prin




