177 / 325
177
refuz sau chiar de teamă în faţa necunoscutului, declanșată de instinctul
de conservare, caracterizează, de altfel, întregul regn animal.
Obiectele sau fiinţele total necunoscute nu au cum, din punct de
vedere instinctual, să provoace, la un prim contact, starea de atracţie,
simpatie sau plăcere. Ele pot trezi curiozitate, interes, indiferenţă, în cel
mai bun caz, dar mai cu seamă neliniște, teamă sau chiar groază ‒ în
funcţie, mai ales, de analogiile ce se fac între ele și lumea cunoscută.
Exemple cât se poate de concludente găsim în
Grădina plăcerilor
a lui
Hieronymus Bosch, unde plăcerea și groaza sunt stările dominante
alcătuind miza acestei opere iar, pentru epoca în care a fost realizată, în
mod sigur au avut un impact de mare efect.
Un alt aspect al asocierilor obiectuale este felul în care se resimt
înstrăinările
, adică schimbarea locului, a mediului din care fac parte, în
mod natural și convenţional, un obiect sau altul, o fiinţă sau alta. Aceste
mutaţii pot fi
prietenoase
sau nu, pot fi armonice sau dimpotrivă, pot fi
asociate
sau
disociate
de mediul respectiv, pot fi „acceptate” sau
„respinse” prin felul în care relaţionează sau nu cu noul areal ambiental.
„În aparenţă, obiectul produce întotdeauna asupra privirii o anumită
expatriere și de aceea aproape automat ochiul îi replasează în spate un
decor. Privând obiectul de acest plan din spate, îl pune, în revanșă,
generos în valoare. De aceea magazinele de mărunţișuri și galeriile de
antichităţi, părinţii săraci ai muzeelor, furnizează cât mai mari emoţii cu
atât mai bulversante, cu cât descoperirile sunt de ordinul banalului și la o
aruncătură de mână.”
176
Rupt dintr-un anumit tip de armonie ‒ cu alte cuvinte, extras din
mediul său ‒ obiectul devine „neajutorat”, dar totodată dobândește un fel
de autonomie și se individualizează căpătând un alt tip de personalitate,
prin aceea că este tangibil sau, mai mult decât atât, este într-un alt tip de
relaţie cu privitorul, care, în cazul colecţionarului, este pus în posesia unui
obiect a cărui funcţie este mai mult estetică, mai puţin sau deloc utilitară
și, desigur, într-un alt tip de relaţionare cu celelalte obiecte din
proximitate, în alte raporturi de vecinătate decât cele uzuale.
176
Adalgisa Lugli,
Assemblage
, Paris, Editura Adam Biro, 2000, p. 57.