169
veni din natura „diavolească” (războinică) a... speţei umane. Ca atare,
flăcările ‒ pârjolul devastator din profunzimea imaginii ‒ nu sunt
provocate și coordonate de făpturi satanice, ci de figuri umane aflate în
conflicte necruţătoare.
Dar paradoxul acestui tablou constă în faptul că acţiunile cele mai
explicite din prim- planul imaginii sunt și cele mai neverosimile într-o
accepţiune convenţională. Simbolul imensei făpturi cu corp de om și cap
de vultur, care, așezată pe un fel de jilţ ‒ ce este totodată un sofisticat
eșafod ‒ înghite trupuri umane, pentru ca apoi să le dea o clipă speranţa
„renașterii” printr-un fantasmagoric și absurd organ ce imită oul biologic,
dar, de fapt, le abandonează ca pe niște fecale într-o latrină abisală.
Făptura, „arătarea”, este mult mai cutremurătoare decât imaginea
convenţională a diavolului.
Creatura minusculă, cu alură de gnom, acoperită de un coif, ce devine
pentru ea o adevărată armură și de care este agăţată talpa unui picior
uman, apare terifiantă, chiar la baza tabloului, în proximitatea unui și mai




