143 / 325
143
seamă lucrarea
Asylum
, operă structurată cinematografic, cu un scenariu
şi o conflictualitate socio-politică de mare actualitate, ce vizează zona
xenofobă a mentalului occidental.
Construită, ca şi
Oceanul fără ţărm
într-o cadenţă solemnă, susţinută
de mişcările lente ale interpreţilor, de mişcările greoaie ale camerei şi,
mai ales, de montajul
tarkovskian
‒ cu planuri şi secvenţe lungi ‒ lucrarea
conferă o anumită stare incintei expoziţionale: o stare meditativă, ce vine
parcă să compenseze graba, indiferenţa şi răceala raporturilor cotidiene
din lumea apuseană, mai cu seamă a relaţiilor de marginalizare a
azilanţilor, a mentalităţii stereotipice de etichetare şi înţelegere a unor
oameni proveniţi din civilizaţii diferite de cea occidentală.
Varietatea debordantă de stiluri și implicit de tehnici, de abordări, de
implicare, de atitudine, de reflexie devine practic infinită odată cu
dezvoltarea tehnicilor digitale, care deschid amplu zona virtualului,
univers abisal ce poate avea însă și repercusiuni psiho-sociale maladive.
Imaginea devine, tot mai mult, un câmp subtil de tranziţie între real
și virtual, așa încât, parcă încrâncenaţi, unii artiști testează limitele
absolute ale credibilului prin abordări hiperrealiste a unor teme și subiecte
diverse, de la banale platitudini până în viscerele cele mai abominabile ale
speţei umane ‒ spre exemplu, terorismul, apocaliptică deviaţie a raţiunii.
Acest „apetit”
pentru genul de dezastre întâmplătoare sau provocate
prin terorism îl găsim la unii dintre artiștii contemporani ca un fel de
„exorcizare” a cataclismelor din memoria și conștiința noastră, în care
reverberează agresiv imaginile jurnalelor de televiziune, ce, prin difuzarea
95