303 / 325
303
Greenaway. Mai exact, videoclipul putea să fie foarte simplu o feerie
explozivă de... exact: „câmpii cu maci” dintre cei mai fascinanți (şi chiar
am văzut odată, undeva pe internet, un slideshow de genul ăsta) şi se
„vedeau” foarte bine.
Revenind... am încercat un tip de demers „sinestezic”, prin care să putem
vedea macii „ascultându-i”, plecând de la convingerea că, dacă imaginația
este activă la stimulul muzical fără intermediar, la fel de bine poate fi
resuscitată şi prin imagini inspirat alese ‒ fără a fi nevoie să recurgem la
echivalențe tautologice. Între imagine şi muzică se instaurează un raport
de armonie prin sensul mişcării, prin ținuta personajului şi a personajelor,
desigur şi prin cele două medii alese: tramvaiul şi livada. Ele corespund
registrelor muzicale ca atmosferă şi prin compoziția însumată (în timp).
Prima parte este nostalgic-meditativă (tramvaiul), iar partea a doua este
explozivă, ca o emoție descătuşată... Sunt câteva repere generale pentru
care am ales aceste două planuri. Desigur, pentru mine, ca pentru oricine,
contează mult şi semnificațiile acestor asocieri (muzică-imagine) inedite
(din punctul de vedere enunțat mai sus)... Fiind „legat” cumva de
conceptul inițial (al filmului), dar şi prin puterea emoțională a muzicii,
întâmplările din imaginile celor două planuri se îndreaptă spre amintiri
vagi sau mai bine conturate, din copilărie şi tinerețe. Şi cred că la foarte
multe persoane funcționează această direcție sugestivă. Dar, dacă este o
percepție mai relaxată, mai detaşată, Copilul poate să-şi însăileze propria
lui poveste, cu iz oniric. Parcursul său „inițiatic”, în prima parte, îi dă
posibilitatea de-a evada în lumea plăcută a visului, presărată cu nimfe, ca
un fel de împlinire a dorințelor de orice natură, un tărâm al beatitudinii, în
care este imposibil să nu existe... maci!
Imagine
Partea a I-a
Prim-planul Copilului, care se află într-un vagon de tramvai vechi
,
căutându-şi parcă loc... sau, mai bine zis, un fel de ieşire din acest mediu.
Privirea sa caută ceva parcă fără a lăsa să se înțeleagă dacă este
impresionat într-un fel sau altul de ceea ce vede. (Camera este ataşată de
corpul actoruluiCopilului, astfel încât exprimă vizual o senzaţie bizară de
captivitate, ca şi cum personajul ar fi „prizonierul cadrului”, preluând
stările provocate de propriile sale mişcări ca şi când s-ar afla pe o ciudată