256 / 325
Ţiuitul din imaginea anterioară persistă, dar mult, mult mai slab ca
intensitate sonoră şi se transformă, treptat, într-un sunet de flaut sopran,
cu inflexiuni duioase. Nu prea melodios, dimpotrivă, mai mult abstract.
Peste acest sunet se mixează vocile personajelor:
‒ Fii atent, îți explic acuma care-i taina cu fetele astea... trebuie să fii
relaxat şi să le spui mereu ce vor ele să audă sau ce crezi tu că vor ele să
audă. Nu tremuri. Nu te bâlbâi. Te uiți în ochii lor, le atingi discret... şi
treaba-i pe jumătate făcută
. (voce mieroasă de adult pervers)
‒ Nu ţine degetele rigide, lasă-le mai moi...
(voce iritată de Profesor
de muzică)
‒ Pot să joc eu extremă?
(vocea sfioasă a Copilului-eroul principal)
‒ Habar nu ai de solfegiu!... eşti prea crispat şi nu simţi ritmul!
(voce
iritată de Profesor de muzică)
‒ Uită-te la tine cum arăți! Ce ți-am spus... iar ai murdărit pantofii!
(Mama)
‒ Pot să joc eu extremă?
(vocea Copilului, sfioasă)
Muzica pianului se pierde pe nesimțite, se insinuează linia melodică a
piesei Timpuri a formației Phoenix, care creşte substanțial cu zgomotul
confuz, dar asurzitor al unei galerii de fotbal.