236 / 325
Sunet
Se continuă muzica abstractă, ce sugerează goliciunea imparţială ‒ fără a
fi prea patetică ‒ a nostalgiei timpului trecut... şi se aude zgomotul unei
uşi ce se deschide şi dialogul dintre Copil, o femeie, un bărbat ‒ părinții
Copilului..., ai mei (El)...
‒ Na, uite ce pâine o luat...!
(vocea Mamei dezamăgită)
‒ Păi nu mai era pâine albă...
(vocea Copilului)
‒ O să ni se înnegrească sufletul... (vocea Tatălui resemnat...)