Fluid Inner

Interior fluid

The Video Installation “Fluid Inner” is in fact the practical application of the PhD thesis “Eclecticism, fragmentation and deconstruction in contemporary visual-kinetic arts” I submitted in June 2011.Based in our artistic approach on a minimum script of surrealistic nature, we tried to explore through this experiment the way in which a type of non-narrative “story” operates, the discrepancy between image and dialogue editing (few as they are) deconstructing conventional narrative linearity, to open a perspective of new ideational connections and of dramaturgic conflict.
The autobiographical experiences and impressions, extrapolated to the dream world of memories, were deliberately mixed with real images from the archive, so that through a kind of neighborhood effect to support and also reject each other, creating an ambiguity that however often characterizes the uncertain flow of memory. Precisely to reinforce the paradox of this situation, we imposed a certain “clumsy kinetic” scrolling images “frame by frame”, which simultaneously invokes a type of analytical perception, certainly in order to stimulate attention.
The three male characters, the child, the student, and he (actually I), are often bewilderedly found even in the same frame as a symbol of the simultaneous coexistence of all ages in a person, summed up at the same moment, a strange “ubiquity time” (the simultaneous presence of a person at different ages in the same space) that almost subconsciously dominates the memory, especially … after a certain number of years.
Finally, the sharp ringing which often prevails over the sound of the film comes from a personal physiological condition, and I think it can support the subjective “autobiographical” nature of the video-installation.

Video instalația “Interior fluid” este în fapt aplicaţia practică a tezei de doctorat “Eclectism, fragmentare şi deconstrucţie în artele vizual cinetice contemporane”, pe care am susţinut-o în iunie 2011.
Bazat în demersul său artistic pe un scenariu minimal de factură suprarealistă, am încercat să explorez prin acest experiment, modul în care funcţionează un tip de „povestire” de factură nonnarativă, în care relaţia discrepantă dintre montajul imaginii şi al dialogurilor (atâtea câte sunt), deconstruieşte liniaritatea convenţională a naraţiunii, pentru a deschide perspectiva unor noi conexiuni ideatice şi de conflictualitate dramaturgică.
Întâmplările şi impresiile de natură autobiografică, extrapolate spre universul oniric al amintirii, au fost voit amestecate cu imagini „reale” din arhivă , pentru ca printr-un fel de efect de vecinătate să se susţină şi totodată să se refuze, creind o ambiguitate, ce caracterizează dealtfel, adesea, fluxul incert al memoriei. Tocmai pentru a întări paradoxul acestei stări, am impus un fel de „cinetism stângaci”, o derulare a imaginilor „frame cu frame” (imagine cu imagine), ceea ce invocă concomitent şi un tip de percepţie analitică, miza fiind desigur stimularea atenţiei.
Cele trei personaje masculine, copilul, studentul şi el (în fapt eu), se regăsesc de multe ori învălmăşiţi chiar şi în acelaşi cadru, ca un fel de simbol al coexistenţei simultane a tuturor vârstelor unei persoane, însumate, în acelaşi timp, o stranie „ubicuitate temporală” (prezenţa simultană a unei persoane, la vârste diferite, în acelaşi spaţiu) ce domină aproape subconştient memoria, cu precădere…după un anumit număr de ani.
În fine ţiuitul ascuţit ce predomină adesea sunetul filmului provine dintr-o afecţiune fiziologică personală, şi cred că poate susţine natura subiectivă, „autobiografică”, a video-instalației

Gheorghe Șfaițer